Cand zeii coboara pe pamant

Cand ai 2-3 unghii negre si crampe musculare la 2 zile dupa terminarea cursei insa gandul iti este la editia de anul viitor e clar ca a fost un eveniment deosebit. Te uiti pe toate pozele, citesti comentarii iti cauti camarazii de traseu in clasament si-ti imaginezi cum ar fi fost sa te tii dupa ei. In fata laptopului si cu graficul in fata stii unde anume puteai sa nu fii asa lenes, stii unde puteai alerga in loc sa-ti spui ca esti obosit.

Ecomarathon a fost anul acesta la a 4-a aniversare, regasindu-ma din nou la start; de data asta mai nerabdator si mai entuziast decat oricand. Sunt constient ca rezolutia mea de la inceputul anului, aceea de 5h50′ este departe de situatie din teren insa sunt linistit, ce-o fi o fi. Si acum, ca si anul trecut, iau startul alaturi de Alex, de data asta parca nu asa volubil, nu asa vorbaret. Are emotii…il simt. Anul trecut habar n-aveam ce are sa urmeze, acum pare ca incepe sa-si dea seama. Primii 3 km ii alergam impreuna apoi incepem urcarea si-l rog sa stam linistiti. Mergem in ritmul grupului si depasim doar daca asta nu presupune niciun efort.

Pentru mine e important sa nu ma mai opresc cum faceam in editiile precedente asa ca prefer sa merg incet dar constant. In felul asta ajungem la km 4.5 fara urma de transpiratie si bucurosi ca urmeaza o coborare lunga. cel putin eu, ca pe alex il pierd imediat; apuc sa ma uit in urma doar dupa ce terminam de coborat si nu prea-l regasesc in norii de praf. O vad insa pe Carmen… km 7.5 si deja m-a ajuns. Recunosc, ma incearca un sentiment amestecat. Pe de o parte n-as lasa-o sa ma depaseasca din ambitia mea de mascul; pe de alta parte daca merg dupa ea simt ca incep sa ma intrebuintesc si asta nu e chiar ceea ce-mi doresc. Ma salveaza insa repede Catalin, de la Mecanturist Galati, ne plangem un pic de mila unul altuia cum ca este greu pe urcare, ca una ca alta asa ca numai bine ajungem impreuna la km 9 la un fursec,o citronada, o maslina si-o grisina. Eu beau repede un pahar de apa si fug mai departe; imi e frica sa nu ma depaseasca si Catalin pana la urma dar parca mai tare-mi e frica sa nu-mi dea Carmen cateva minute.

Fac o pauza si ma gandesc la tine, draga cititorului; sau draga eu, pentru ca sigur voi reciti asta la anu. Ma gandesc ca te pierd in detalii de doi lei; povesti plictisitoare, asa cum nici mie nu-mi place sa citesc. Drept urmare, permite-mi cateva propozitii din suflet.
Povestea nebuniei acesteia nu incepe cu o saptamana inainte de start, nici macar cu o seara. Povestea incepe acum, pentru anul care va urma; emotiile incep acum si vor tine inca 365 de zile.
Daca ai noroc de cazare fix in centru, in dimineata concursului te trezesti auzind probele de microfon; ti se ridica parul pe maini doar stiind ca trebuie sa te dai jos din pat si sa iesi sa te bucuri de ziua asta impreuna cu alti 1000 de oameni la fel de faini ca tine. N-ai cum sa nu fii fericit, n-ai cum sa nu fii entuziasmat odata pierdut in puhoi, e o intreaga sarbatoare aici.
Cursa te poarta pe dealurile din Moeciu, te urca si te coboara prin niste locuri de vis; prins la mijloc intre Bucegi si Piatra Craiului, alaturi de alti nebuni frumosi.
Oamenii ies la poarta sa-ti zambeasca, zeci de copii pe tot traseul fac galerie si intind palma sa te incurajeze. E fericirea ta, si-a lor.
Iar spre final, cand unghiile tipa iar muschii de la picioare iti spun sa te opresti pentru ca nici in ruptul capului nu vei mai cobori poteca asta abrupta, iti auzi prietenii de undeva din vale… hai blondule, hai blondule !! si realizezi ca viata e facut din bucati mici de fericire.

De ce fac asta? Ce castig? De ce ma duc sa-mi rup picioarele?
Pentru ca asta ma face sa zambesc,

Bogdan