Ecomarathon 2012 – Job Done

Astept concursul asta de 2 ani, trebuie sa-mi iau revansa si nimic nu va face sa nu se intample asa cum mi-am propus.Acum 2 ani, la prima editie a Ecomaraton am abandonat… DA ! adica, undeva dupa 5 ore, dupa 30 km facuti cu greu si dupa ce m-am ratacit pe ultima portiune din bucla 2. Atunci, m-am asezat undeva in zona de start pe bordura, mi-am dat jos adidasii si am incercat sa evit contactul vizual cu oricine… imi era frica sa vad pe cineva cunoscut; sa ma intrebe ce timp am scos iar eu sa-i spun ca am abandonat. Mi-a fost rusine de mine si totodata am incercat sa-mi promit ca nu voi mai fi vreodata in aceasta situatie. Nu e demn sa abandonezi, nu este eroic si nici nu faci poveste de blog.

Pe acolo urcam in tura 2

Acum, sunt la start alaturi de Alex. Cristina, Vasile, Silviu si Dragos s-au pierdut pe undeva prin multime; Cris ma suna insa din cauza galagiei nu ne intelegem si ramane sa ne vedem la finish. Suntem aproape 800 de oameni, 400 la maraton, 400 la cros. Alex e nerabdator, asemenea unui copil… recunosc ca pe mine ma agita putin si ma scoate din linistea pe care mi-o doream inainte de start. Conteaza mai putin asta pentru ca imi pun castile in urechi si nu mai aud nimic, ii vad pe toti cum se pun in miscare asa ca ii dau drumul robotic, usor, foarte usor. Incerc sa diminuez entuziasmul inerent si sa alerg un pic mai incet decat simt ca as putea sa o fac acum fara a avea probleme; sunt 3 km de asfalt in urcare usoara unde am timp sa ma incalzesc si sa vedem mai departe cum abordam problema. Important e sa alerg integral aceasta portiune (anul trecut si acum doi ani nu am reusit). Alex este in spatele meu pana la prima urcare dar urmeaza sa-l pierd curand din raza vizuala. Nu se mai poate abtine si dezlantuie monstrul. Se grabeste la deal de parca in 5 minute avea sa se termine totul.. „burn Bogdane, burn’ – are el o expresie preferata.. e un pic nebun asa, nu? In fine, nu-i bai, il las in pace si continui in ritmul meu; mai o glumitza, mai un zambet, ma depaseste si Adi, apoi Maxim care ma intreaba in fuga de Paula… „bai, nu stiu ce-i cu ea ca n-am mai vorbit, dar am vazut-o mai devreme, e in fata”, reactia lui vine repede – „al naibii iepure”.

aglomeratie la podul peste rau si start in prima urcare din concurs

Ajungem repede la primul punct cu apa de pe traseu (undeva la km 5), de acolo mai urmeaza 3-400 m intr-o urcare usoara si apoi hai la vale. Intru intr-un film invers, mi se deruleaza in cap toate imaginile de pe urcare. In ordinea in care m-au depasit pe urcare ii mananc eu acum, unu cate unu pana ajung din nou langa Adi; el zice sa o las mai usor ca-mi omor genunchii, eu nu prea-l bag in seama de frica sa nu raman iar ultima curca din complex pe urcari.

Tura 1 trece destul de repede si totodata oarecum incarcata emotional. Am fost in spatele lui Alex de la km 4 pana undeva la km 10-11 cand l-am ajuns pe coborare si a inceput de nebun sa alerge dupa mine. Am terminat tura 1 intr-un sprint nebunesc pe curba aia de nivel ce-ti omoara gleznele. Am alergat de nebun vrand sa bat un pic timpul de anul trecut de la cros si vrand sa simt adrenalina si placerea celor mai buni. Am alergat de nebun ultimii 3-4 km pentru placerea aia de a fugari si a depasi un iepure… este absolut savuros gustul victoriei.

🙂

Revenind totusi la oile noastre, sunt cu Alex pe ultimii 300 m de asfalt inainte de incheierea primei bucle iar Alina ne face poze, glumeste cu noi si ne aplauda sa mergem mai departe. E foarte misto sentimentul pe care-l traiesc.

simtiti si voi?

in stanga Denis si Eduard din Galati.. in dreapta tineri si nelinistiti

Bucla 2 incepe cu o urcare de vreo 300 m destul de sustinuta si pe un teren  foarte alunecos (imbibat de apa). Il indemn pe Alex sa-i dea bataie, n-are sens sa ma astepte. E km 14. Printre cateva gafaieli si slobozi si alte injuratiru ma mai intretin si cu Irina Manea care desi urca destul de greu tot urca mai repede ca mine.

(paranteza)

pe urcare este groaznic… mizerabil… incredibil de dificil! Ma simt incapabil sa mentin un ritm decent si pierd astfel zeci de locuri. Cu 2-3 exceptii, nu am depasit pe NIMENI in urcare; cel mult am reusit sa raman la aceasi distanta fata de cei din fata ori cei din spate… asta nu te ajuta prea mult totusi intr-un concurs. E frustrant cand vezi ca toti cei pe care i-ai depasit in coborarile abrupte, dupa ce ti-ai pus genunchii in pericol, trec acum pe langa tine fluierand. Ok, inteleg… nu ma antrenez deci nu am pretentii de a alerga intr-un ritm decent odata ce trec de 20-25km intr-o cursa, dar nici macar sa mentin o urcare decenta? In ultima perioada aveam scuza penibila cum ca „merg in ritmul Cristinei”… dar de fapt, adevarul este ca nu sunt capabil sa trag mai tare… noh, in fine… revenind….

(inchid paranteza)

Noroc ca traseul continua cu niste coborari si urcari scurte, alergabile si totodata de pus in rama. In fata, Piatra Craiului  (asta daca apuci sa mai ridici ochii din pamant), in spate Bucegii (asta daca tragi cu ochiul sa vezi cine te urmareste. Imi place mult, zambesc , continui. Am ipodul in urechi dat la maxim. nu aud nimic in jur, nu-mi pasa. imi imaginez ca sunt la volanul masinii pe autostrada, noaptea. Alerg cat pot eu de tare, zambesc in continuare. Melodiile se schimba ametitor, nu-mi pasa daca gafai , daca horcai, daca-mi scuip plamanii… coborarea abrupta spre drumul ce duce la Cheile Gradistei vine si o mananc pe paine. Aici ma hotarasc ca neaparat trebuie sa fac reclama la adidasi (spot publicitar: Asics trail Attack 7.. e un must ! ).

Treaba nashpa in toata ecuatia asta e ca tot ce e frumos se termina repede asa ca dupa alimentarea cu apa, banane si alte alea ma vad iar pus in fata unei urcari. Aici, organizatorii au schimbat traseul de anii trecuti, inlocuind portiunea de 6 km pe strada cu o urcare mai abrupta prin padure urmata de inca o bucla de cativa km dar fara mare diferenta de nivel. Mi se rupe iar cerul in cap. Incep sa fiu ajuns din nou catinel catinel de toata lumea. Imi incropesc repede 2 bete din crengi rupte si incerc sa tin ritmul. Il depasesc pe domnul Ilie Rosu (n-am terminat inca nici un maraton inaintea lui asa ca ar cam fi cazul). Din nou, muzica este cea care ma scoate din rahat. ultimul km din urcarea spre complexul cheile gradistei l-am facut cu Nickelback in urechi….

if today was your last day,

leave no sone untuned, leave your fears behind

if today was your last day and tomorrow was too late

would you live each moment like your last

Every second counts ‘cause there’s no second try

don’t take the free ride in your own life

(versurile astea m-au marcat.. uneori dadeam melodia de la inceput chiar daca nu se terminase)

imi place concursul asta.. v-am mai zis?

anyway.. pana pe la km 24 am mai alergat, am mai mers, am mai conversat. M-am tot depasit cu Eduard Molomman (galaten de-al meu), l-am ajuns pe Vali Zamfir si am inceput sa simt din nou momentul ala nebun de la finalul buclei 1. Undeva la km 24 incepe ultima coborare de pe bucla 2… in urechi a inceput Bon jovi – living on a prayer. Il am in fatza pe antrenorul de la world class in ora de body pump, ii am in fata pe toti prietenii mei, pe toti cei ce m-au sustinut vreodata, pe toti cei ce se roaga sa reusesc in orice as face. Ma gandesc la toate momentele frumoase traite pana acum, ma gandesc la voi care cititi acum acest blog si carora va multumesc. Ma gandesc la parintii mei… mi-ar placea ca la un viitor concurs sa fie la finish sa ma astepte. We got to hold on, ready or not… ooo… we’re half way there, ooo living on a prayer

intre timp ma trezesc din visare si-l zaresc pe Alex, il pun pe Bon Jovi sa repete un pic living on a prayer si zburd pe langa prietenul meu…. hai alex…. oooo we are half way there.. el e vizibil crispat…  strig din nou la el sa vina dupa mine, intre timp mai depasesc un nene si strig si la el oooo we got to hold on to what we’ve got, it doesn’t make a difference if we make it or not… oooo.. we got to hold on, ready or not.. omu se blocheaza, nu e de pe la noi (ulterior mi-a zis alex ca era un spaniol care s-a aratat cam nedumerit de comportamentul meu…… noh fratioare… voi aveti barcelona, noi avem un pic de nebunie).. Incerc sa-l motivez pe Alex sa mearga cu mine la vale insa are ceva dureri si o lasa mai moale… ma gandesc ca o sa ma ajunga iar pe vreo urcare ceva asa ca il las in spate fara remuscari. In casti aud deja soundtrackul de la SaW. Imi aduc aminte de Roxana de la orele de cycling, cum zambeste ea cand noua ne e greu si uite asa ii mananc eu pe toti pe coborarea asta… alerg de parca in spatele meu se rupe pamantul, asa simt, asa cred… nu ma uit in urma. ajung jos si totusi pe linia dreapta de 2-300 m de  asfalt pana la punctul de alimentare ma opresc si merg la pas, sunt obosit.

un pic daramat

Termin primele doua bucle in 4h17′, cam cu 45′ mai tarziu decat timpul castigator (adica.. eu eram la km 28 iar castigatorul se odihnea de vreo 45 minute dupa ce in prelabil terminase aprox 40 km)….

In fine, ma declar in grafic. Imi iau inca 2 ore pentru bucla 3 si sper sa termin in 6h30′. Ce avea totusi sa am readuca cu picioarele pe pamant a fost prima urcare din bucla… mi-a pus din nou capat. Mi-am amintit tehnica bagarii si a scoaterii, am inventat si reinventat injuraturi. Daca ma lasai sa ma exprim liber as fi putut injura jumatate de ora fara sa ma repet.. in halul asta eram. Tura 3 pentru mine este total necunoscuta. Daca tura 1 o facusem in 2 concursuri anterioare iar bucla 2 cu o saptamana inainte la o tura de recunoastere, ei bine pe tura 3 nu mai fusesem niciodata. Toate descrierile din povesti incepeau cam asa „bah, se urca la inceput, ajungi apoi la batranica si apoi la vale, urci la gutanu si gata’, ma nu zau??? pai eu urc de o viata si n-am dat de mamaie. Mai traieste femeia inca o viata pana ajung eu la ea. In fine.. bolborosesc singur, aici suntem foarte rasfirati.

Sus in deal e o casa , si-asa greu am ajuns la ea

Nu ma mai ajuta nici ipodul, sunt obosit. Tot ce vreau acum e sa se termine. vreau sa ajung la finish, sa ma intind pe iarba. intru intr-o stare de blackout . imi mai amintesc foarte putine.. Singurele momente mai lucide sunt cele in care stau in genunchi in fatza masutzei cu apa si geluri la doamna aceea foarte cumsecade. Beau si mananc dar cum am ajuns aici nu stiu.

urmeaza o coborare, ma grabesc dar incet urmeaza plat, pietris, un pod peste apa, un nou punct de alimentare inca 300 m de urcat si gata.

inca 200 m de urcat si gata.

ma ajunge clara, ne conversam, ma lasa in spate

inca 100 m de urcat si gara

inca 87 m de urcat si gata

inca 60 m de urcat si gata

inca 43 m de urcat si gata

inca 25 m de urcat si gtat

inca 24

inca 23

inca 18

17

10

7

6 …

si inca 6 km pe plat sau la vale. Nu-mi amintesc, sincer !

Se pare ca inca eram vesel – inca 2 km pana la finish

Am terminat impreuna desi in timpul cursei nu ne-am intersectat deloc

M-am trezit la finish

PS: pentru multi dintre voi, un timp slab.

PS1: pentru mine un timp foarte bun

6h37′

PS2:

Bogdan,

2 gânduri despre “Ecomarathon 2012 – Job Done

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s