Share this:

Traseu: Lac Bucura – Custura Retezatului – Saua Retezatului – Varf Retezat – Valea Stanisoarei – Cabana Pietrele – Carnic

Dimineata ne tezim bine dispusi. Am dormit mult, in sfarsit.  Vantul nu a batut deloc si a fost o noapte cum nu se poate de linistita. Cu toate astea nu ne trezim cu noaptea-n cap, nici nu ne grabim. Vremea se pare ca va fi si astazi foarte frumoasa, ne dezmortim si usor-usor, strangem tabara de baza si pornim.

strangem cortul

Taul Portii

Obiectivul zilei de azi : Varful Retezat. Din nou avem in spate rucsaci mari. Eu sunt tare entuziasmata, am impresia ca rucsacul e mult mai usor decat acum 3 zile, pe urcare insa aveam sa-mi schimb impresia.

Traseul marcat cu banda galbena si punct rosu porneste de langa paraul Bucurelul (2070m) si incepe urcusul pana la Taul Portii. Pe malul lacului se despart cele 2 trasee, punctul rosu duce la Zanoaga. Noi urmam banda galbena. Aici intalnim un grup de turisti romani care urca tot pe Retezat si  mergem cu ei. Mai schimbam impresii, mai povestesc baietii si atmosfera devine faina.  Peste putin timp ajungem la un stalp indicator vf Retezat- saua Vf Mare. De aici ni se alatura si banda rosie. Intram in Custura Retezatului, prapastioasa pe partea caldarii Stanisoarei si mai primitoare spre caldarea Stirbului. Una peste alta, traseul e tare fain, de la Bucura pana pe varf nu sunt decat vreo 440 m diferenta de nivel pozitiva, asa ca e un traseu foarte accesibil si foarte frumos.  Bogdan are insa o singura nelamurire: de ce cel mai inalt varf din Retezat se numeste Peleaga? Un barbat cu un rucsac din acela vechi cu cadru de metal il lamureste ca Varful Peleaga e mai frumos, ofera o priveliste mai faina, pe cand varful Retezat e doar…retezat asa.

Ajunsi in Saua Retezatului ni se alatura marcajul triunghi albastru pe care aveam sa ne intoarcem. Urcarea pana pe varful Retezat e cea mai sustinuta din traseul de azi. Cativa salvamontisti care refac marcajele ne intreaba daca vrem sa urcam pana pe varf cu rucsacii aia mari. Raspunsul afirmativ din partea noastra ii uimeste putin si ne privesc cam sceptici. 3/4 din urcare o facem cu rucsacii, apoi ne hotaram sa-i lasam jos, ne luam portofelele si telefoanele si dam o fuga pana sus.  Aici e multa lume. Un grup mare de tineri galagiosi stau la taclale langa indicatorul cu Vf Retezat desi e clar ca e inca multa lume care asteapta sa-si faca o poza acolo.  Noi ne bagam, ba chiar ii rugam sa ne faca ei o poza, admiram putin peisajul apoi o luam la vale sa ne recuperam rucsacii.

Varful

hai sa recuperam rucsacii...si sa cutreieram muntii

coborarea de pe triunghi albastru

Paraul Stanisoara

Din Saua Retezatului coboram in zig-zag pe triunghi albastru, pe un traseu destul de abrupt si plin de pietris care mie nu-mi place deloc. Ajunsi la baza Hornului Mare, traseul se intinde frumos si placut piciorului.  Curand ajungem la Taurile Stanisoarei aflate la o altitudine de 2000 m. Traseul devine apoi din ce in ce mai placut, trecem un parau tare frumos, facem o poza, apoi intram pe o poteca “umeda” care serpuieste prin jnepenis. In stanga noastra se vede varful Culmea Lolaia (2180m).

bau

am regasit si traseul

Intram in padure, iar pe partea dreapta a potecii paraul Stanisoara coboara in cascade printre lespezile uriase de piatra.  Apoi incepem sa coboram si sa coboram, dam peste un panou pe care vedem traseul pe care suntem, punctul in care ne aflam si animalele din zona. Ne gandim ca alunarul este un fel de veverita, vom afla la urmatorul panou ca e de fapt o pasare.  Incepem sa mergem in ritm alert spre alergare caci poteca ne imbie si pierdem traseul. Ne intoarcem, observam ca trebuia sa trecem paraul. Incepem sa ne plictisim de drumul asta prin padure, dar nu pot sa spun ca traseul ne-ar fi displaut intr-un fel, ci probabil era dorinta de a ajunge la masina si de a merge undeva sa facem o baie ca tot omul dupa 3 zile cu apa rece de izvor.   Ajungem curand la Cabana Pietrele sau mai bine zis la Cabanele Pietrele, sunt o gramada de cabanute aici, au si camping si vin multi oameni care fac gratare, serbeaza zile. De aici mai avem o coborare prin padure si apoi dam in drumul larg pe care am venit si pe care ceva mai jos facusem stanga spre Gentiana. Drumu-i plin de pietricele din acelea mici si atat de lung incat incepe sa ma usture talpile. Nu-mi vine sa cred cat am mers pe drumul asta miercuri, probabil eram atat de entuziasmati incat n-am bagat de seama cat ii de lung, insa acum, vai. Mai jos este un indicator catre cascada Lolaia 5-10 minute, undeva pe o potecuta in dreapta. Dar nu mai pot, ma dor talpile, Bogdan spune ca nu tine neaparat s-o vada asa ca mergem direct la masina.

Ne imbarcam cu ditrectia camping Cincis. Aici, pe langa faptul ca nu erau dusuri, nici loc de cort nu prea mai era. In camping e muuulta lume. Fiecare cu copil, cu catel, cu bunic. Ne inghesuim si noi intre 2 corturi, ne gandim ca pentru o seara nu incurcam pe nimeni si ne minunam cum toate corturile erau asigurate ca si cand urma sa vina un taifun in noapte aceea. Mancam ceva si ne bagam la somn. Terenul e in panta, toata noaptea m-am trezit pentru ca mai aveam putin si ieseam din cort fara voia mea.

Camping Cincis

Cristina,

Share this:

“To describe the agony of a marathon to someone who’s never run it is like trying to explain color to someone who was born blind.” Jerome Drayton

Asteptam de mult timp sa scriu povestea primului meu maraton montan. Mult timp mi-am imaginat ce voi scrie, cum voi scrie, ca acum sa nu-mi gasesc cuvintele. Mi-e greu sa descriu amalgamul de sentimente pe care le’am trait cu numai 3 zile in urma.  Si totusi incerc, sa nu se supere nimeni daca n-o sa reusesc. Am zis!
Toata saptamana de dinainte am avut emotii cu privire la maratonul ce urma. E concursul pe care l-am asteptat tot anul si eram curioasa daca pot face fata unui maraton. Ce’i drept am alergat anul acesta si la Maraton 7500 unde atat distanta cat si diferenta de nivel a fost mai mare, insa atunci am facut echipa cu Bogdan, atunci am mers mai mult decat am alergat, atunci am scos 14 ore jumatate. Acum imi propun cu 7 ore mai putin.

In  Cheia vremea e faina de dimineata, la fel pare si sus. Ne aliniem si noi la start
undeva in plutonul median. Incepe numaratoarea inversa la ora 9.00. Eu ma chinui sa-mi deschid mp3-ul. Cand se pleaca inca nu reusisem, dar il deschid pe parcurs. Cateva sute de metri se alearga pe asfalt. Destul de multa lume pe margine care face poze puhoiului de oameni ce se avanta in munti.
Urmeaza prima panta si prima oprire. Bogdan e imediat in spate si ma mustra putin. Dar se termina panta si incep sa alerg. Drumul nostru cauta usor usor iesirea din Cheia si ne afunda in padure. Alerg portiunile de plat si merg cat se poate de repede pe portiunile in panta. Cu toate astea am impresia ca sunt prea in spate. (Nu stiu cum se face ca nu pot sa scap la nici un concurs de sentimentul asta). Urmeaza un “photo jump” de care multi concurenti nu cred ca au stiut ca nu prea i-am vazut sarind, oricum o idee excelenta a organizatorilor, apoi din nou plat si il depasesc pe domnul Cristian Chiurlea, un domn care la 72 de ani “le da ceata” multor concurenti mult mai tineri. Pe urmatoarea urcare ma depaseste Mihaela Puiu-o tipa dintre fruntasele clasamentelor de gen-si ma intreb ce a patit de e asa in spate (exclud din start posibilitatea ca eu sa ma aflu in fata). Incerc sa ma tin dupa ea si mi se pare ca are un ritm perfect. Merge tare acolo unde se merge, alearga si depaseste acolo unde se alearga. Un timp tin ritmul ei. Apoi dispare. Traseele de semimaraton si maraton se despart curand, iar noi urmam poteca pe banda albastra, la vale. Alerg. Am doi “iepuri” in fata pe care ii ajung si un tip care alearga in spatele meu dar care nu se incumeta sa depaseasca asa ca ma forteaza oarecum sa tin ritmul. Alerg alaturi de 3 baieti pana la iesirea in forestier. Ma opresc putin si deodata imi aduc aminte de cuvintele lui Bogdan care ma izbesc ca o palma grea : “forestierul o sa faca diferenta”. Asa ca incep sa alerg din nou si, surprinzator, ma simt bine. Aici ma ajunge domnul Hadrian Lupu, care a alergat maratonul in sandalele indigene huaraches si s-a descurcat de minune..felicitari!  Ma recunoaste din filmuletul de prezentare, schimbam cateva cuvinte si ne despartim. Urmeaza o urcare de 200-300 m care a fost adaugata anul acesta. Portiunea asta nu o stiu dar banuiesc ca trebuie sa se termine repede. Si asa se si intampla.
Pentru a ajunge la CP3 trebuie parcursa o bucla, care te duce si te intoarce pe acelasi drum. Aici am sansa sa-i vad pe cei din fata mea si sa apreciez cam pe unde sunt. Totodata vad oameni pe care altfel nu am nici o sansa sa-i vad alergand in concurs. Trec, pe rand si pe langa ai nostri, toti sunt in fata: Adi, Bogdan, Paula, Dragos, ca sa nu mai zic de Vasile care cred ca deja urca spre Ciucas   Aproape de CP3 o zaresc pe Mike care de’abia plecase din post si raman putin surprinsa. La Cp3 nu pot sa beau decat un pahar de apa ca nu mai era. Fetele spun ca aduc repede, dar nu e timp de stat. Iau cateva boabe de strugure si pornesc. Ma tot intrebam cand alergam spre cp de ce merge aproape toata lumea la intoarcere, acum o iau si eu la pas. Am obosit putin. Merg, merg pana cand ii vad pe cei din fata mea ca incep sa alerge. Alerg si eu. Curand
insa vine urcarea. Probabil cea mai grea urcare din concurs. Luasem un gel la cp 3 si am baut multa apa dupa el. Ma tem sa nu fi ramas fara tocmai pe urcare. La un moment dat de sus vin niste caluti. Niste caluti dezlegati. Vreo 12 asa. Ma sperii putin si ma lipesc de un copac. Unul dintre ei, speriat si el probabil de mine, incearca sa ma ocoleasca urcand pe panta..se dezechilibreaza si cade.
Oook..hai sa incerc sa-i ocolesc eu. Cand in spatele lor ce sa vezi..2-3 carute cu cate 2 cai coborau fix pe drumul nostru. Nu prea potsa-mi imaginez cum au ajuns ei pana jos pe drumul ala.

Ma ajunge din nou Handrian. Schimbam cateva cuvinte despre cai si se termina urcarea asa ca incepem sa alergam. Din spate ne ajunge o fata cu tricou albastru, care m-a si depasit si dupa care am incercat sa ma tin mult timp.
Cp 4 vine ca o binecuvantare. Oamenii de aici au multa apa rece de izvor. Imi umplu si camel-back-ul si una dintre fete ne spune ca suntem la km 22. Nu-mi vine sa cred ca a trecut deja jumatate din distanta. Daca eram la semi, as fi terminat dupa 22 de km. Acum mai am inca pe’atat. Dar mai am resurse. Cel putin asa imi spun, caci de alergat nu mai pot alerga. Incep sa ma intreaca persoane pe care nu le-am mai vazut pana acum pe traseu. Ii vad cum alearga, incerc sa ma tin dupa ei, dar nu pot si ii pierd rand pe rand pe toti.

La cp5 din nou multa apa, din nou imi umplu rezervorul. Ma opresc insa sa iau un gel si ma asez in fund sa ma odihnesc 2-3 minute. Jur ca nu m-as mai fi ridicat de’acolo. Ma simteam asa de bine. Plus ca fetele din cp imi spusesera sa trec pe la cabana Ciucas la intoarcere sa mananc. Vai ce foame imi era. Si cand ma gandeam ca mai am destul pana sa ajung din nou la cabana.. Intr-un final ma ridic si plec spre maretul varf Ciucas. Se vad oameni insirati pe urcare, altii trec pe langa mine, ei deja au terminat urcarea. O vad pe Mihaela Puiu si pe Diana Vasiac. Merg extraordinar fetele astea. Un pic mai sus il vad pe Adi care-mi striga “hai, hai mai cu viata”. Ma gandesc ca Bogdan ar trebui sa fie in spatele lui Adi, dar nu se vede. Incerc sa ma tin dupa doi tipi din fata mea. Tricou albastru si tricou verde. Cel albastru se uita constant in spate, cred ca se teme sa nu-l ajung. Insa sus pe Ciucas nu numai ca-l ajung, dar plec inainte.

Varful Ciucas

Acum tinta ramane doar cel verde, de care ma apropii la 5-6 pasi. Cobor in viteza, in tura de recunoastere nu ma asteptam sa merg asa de repede pe’aici, dar ma simt bine, genunchii sunt la locul lor si mi se trezeste din nou spiritul de competitie. La cabana Ciucas insa ma opresc sa mananc zdravan. Imi era o foame incredibila asa ca aleg masa si il las pe verde sa coboare singur. Aici e si Carmen care imi spune ca baietii au trecut “de mult”. Ma tot gandeam pe drum oare ce inseamna “de mult”. Coborarea asta n-o pot alerga. Albastru trece si el in viteza pe langa mine. Stiu ca aici undeva trebuie facut stanga din forestier pe banda galbena. Vad insemnele Ciucas pe indicator, cam mici ce’i drept. Nu stiu de ce dar am impresia ca albastru s-a dus in jos. Nu-l vad asa ca nu pot sa strig, sper doar sa-si dea seama la timp. Toata banda galbena am fost singura. Toata banda galbena am mers-o. Ca si coborarea aia pe forestier de altfel. Pe indicator scria 1 ora- 1 ora jumate pana la cabana muntele Rosu. Am facut o jumatate de ora. In mers. Ma chinuiam sa alerg, dar nu puteam parca sa-mi misc picioarele.  Ma gandeam ca arat penibil cum ma chinui eu asa sa alerg. La cp 6 e km 36. Cei din punctul asta ma intreaba daca ma simt bine, daca nu vreau cumva sa abandonez. Cum sa abandonez la km 36?? Mai am putin pana la finish si timp destul. Recunosc ca pe banda galbena mi-au trecut prin cap o gramada de prostii.  Ma gandeam ca in ritmul pe care tocmai il dobandisem n-o sa ajung prea curand, ca o sa-mi scot numarul si n-o sa trec poarta de finish asa tarziu, ca sa nu mai zic de blog. Eram dezamagita de mine. Pe punct albastru insa se schimba un pic starea de spirit. Incep sa alerg la vale, usurel, dar ma misc.  Se vede in spate cineva si ma ambitionez mai tare. Curand insa ma va depasi. Era domnul Chiurlea care coboara extraordinar. Imi striga “hai, hai”. Nu pot mai tare de’atat. Mai vin 2 tipi, incerc sa ma tin dupa ei si mult timp reusesc. Apoi urmeaza forestierul, imi aduc aminte ca anul trecut era undeva prin zona asta un indicator cu 3 km, acum am vazut unul de 5km mai sus si inca nu-l vad pe cel de 4km. Alerg alerg. Un tip turist e cu 3-4 copilasi in drumul meu. Se opreste, ma aplauda si le spune si celor mici “copii, hai aplaudati”. Ma aplauda toti pustii. Le multumesc frumos si alerg mai departe. Am uitat sa spun ca am luat un gel pe punct albastru. Nu stiu daca ala m-a pus in miscare, cert e ca alergam bine si parca nu mai eram aceeasi persoana de pe banda galbena. I-am pierdut pe baieti, dar se vede…podul?!?! Gata, intru in Cheia?? Parca prind mai tare avant, trec pe sub pod si alerg pe stradutele pietruite din Cheia. Au trecut 8 ore de cand luasem startul. Alerg chiar si ultima panta dinainte de poza si nu, nu alerg pentru poza, doar ca ma simt bine si simt ca pot. Inainte sa fac stanga pe asfalt insa ma opresc 4-5 pasi sa-mi trag sufletul si sa ma prregatesc pentru finish. Aici sunt Sis-urile care fac tot timpul o galerie excelenta, apoi ma vad ai mei si am parte de cel mai frumos finish ever. Va multumesc mult.

finish - 8:00:40

As mai avea de adaugat ca si portiunea de finish in sine e cea mai frumoasa de la toate maratoanele. Vezi de departe poarta spre care iti arunci ultimii pasi, cea pentru care ai alergat tot maratonul. E minunata senzatia pe care o traiesti ca finisher si ma bucur ca de data asta am ajuns la finish dupa 42 de km si 8 ore de la start. Sunt sigura ca vor urma multe maratoane de’acum si de’abia astept.

 

“The body does not want you to do this. As you run, it tells you to stop but the mind must be strong. You always go too far for your body. You must handle the pain with strategy…It is not age; it is not diet. It is the will to succeed.” Jacqueline Gareau

Cristina,

Share this:

Traseu: Lacul Bucura – Saua Bucurei – Vf Bucura – Saua Academiei – Varful Judele – Lacul Zanoaga – Crucea Traznitului – Lacul Bucura

Asa cum se vede in enumerarea obiectivelor traseului nostru, ziua a 3-a a fost cea mai lunga in Retezat pana acum. Vremea s-a mai imbunatatit asa ca avem de gand sa acoperim si ce nu am vazut ieri (Saua Bucurei si Vf Bucura).
Plecam in jurul orei 10 de la corturi si urcam 20 minute pe banda albastra pana in Sa unde avem sa facem un popas de alte 15-20 minute pentru a da telefoane pe acasa (in tabara de corturi  nu este semnal; cam nicaieri in partea sudica a Retezatului nu este semnal). Rugam pe cineva sa ne faca si noua o poza iar la plecare, sesizand un pic din accentul moldovean, il intreb de unde e… “de la Galati”.. corect! de la Galati, d’apai cum de unde?

Saua Bucurei, in spate lacul cu acelasi nume

Urmatorul obiectiv, vf Bucura, banda rosie cam 1h-1h30′ scrie pe indicator. Incepem sa urcam pe niste pietre mari , multe pietre mari, o galagie de pietre ! Cristinei nu prea-i place insa n-avem ce face, asa e textura !

 

bolovani cat cuprinde

Sus in varf, aglomeratie, un grup de straini cu rucsaci mari. (v-am mai zis cumva ca in Retezat nu se vorbeste romana? daca stii engleza e bine, daca nu.. macar ceha, poloneza, ungureste.. ceva.? ) Mare ne este mirarea cand vedem 3 mogaldete hop tzop pe pietre. Echipati cu bete de trekking de dimensiuni potrivite, rucsacel in spate si multa voie buna isi fac aparitia pe varf insotiti de parinti. Cred ca au maxim 20 de ani impreuna (le-am facut poze sa aratam si noi acasa, na ca se poate !). Mai stam la 2-3 poze cu varful si coboram mai departe pe banda rosie spre Judele.

Varful Bucura

O fetita

si 2 baietei

Traseul nostru coboara 10 minute pana intersectam banda galbena (ce merge pe varful Retezat) iar noi facem stanga spre saua Academiei. Suntem la limita rezervatiei stiintifice Gemenele si putem vedea cu usurinta Taul Stirbului si Taul Gemenele. Mergand asa din piatra in piatra si asteptand pe diverse pasaje ca unii sa urce, altii sa coboare ne intalnim cu alt grup destul de numeros care ne intreaba de unde venim…. “din saua Bucurei? pai, si nu v-ati intalnit cu un grup mai mare? da da, baietii din Galati !” … cum o dai, cum o dregi tot intre Prut, Siret si Dunare sfarsim.

Saua Academiei si vf Judele

Ajunsi in saua Academiei avem o mica dilema. Varful Judele se vede undeva in fata insa nu am dat inca de marcajul punct rosu care urca acolo. Conform hartii trebuie sa mergem pe banda galbena pana la intersectie si apoi sa schimbam semnul, conform situatiei din teren pare logic ca intersectia sa fie aici.

Cine numeste, fara greseala, toate lacurile din imagine are nota 10 !

Nu gasim marcajul asa ca incepem sa coboram spre niscaiva lacuri (am citit apoi acasa ca ar fi Taul Portii si Taul Agatat) si cand aproape s-a ispravit coborarea ne intalnim cu alt cuplu ce urca insa, intrebam in treacat daca au idee de punct rosu si cum ajungem pe Judele… raspunsul vine promt: “pai si noi tot acolo mergem, trebuie sa fie marcajul sus in sa, pana aici a fost destul de slab”. Cam ofticat ca trebuie sa urcam la loc, ne intoarcem si-mi propun ca pe viitor sa fiu un pic mai atent. Din pacate ajungem inapoi in sa si oricat ne-am stradui chiar nu putem gasi drumul pe acolo. incercam o varianta ce pare a carare dar nu este decat o custura destul de periculoasa deci clar nu e pe acolo. Avem norocul sa fie vremea buna si vedem in departare poteca ce urca pe Judele; o urmarim cu privirea si este clar ca ea porneste de undeva mai jos asa ca ne intoarcem si coboram iar (le zic si celor 2 tovarasi de mai devreme ca “nu-i aicea finishul”). Nu mai avem rabdare sa mergem tot drumul cum trebuie pe marcaj asa ca o luam de-a dreptul printre pietre si iarba uda. Ne ajuta mult si grupul de cehi (asta aveam sa vedem mai tarziu ca ei sunt) ce ne ajutasera in prima seara sa punem cortul intrucat sunt foarte multi risipiti in mai multe grupulete pe tot drumul. Cand dam in poteca, surpriza.. fix in spatele nostru urca tipul ce ne-a adus cana cu ceai cald in prima seara si cativa dintre cei care au ajutat la propriu cu montatul cortului. Se indreapta si ei spre Lacul Zanoaga cu gandul sa puna corturile acolo pentru ca a doua zi sa coboare. Sunt destul de informati si stiu ca nu au voie acolo cu cortul decat 1 zi (eu care citisem destul de multe info cu retezatul inainte de concediu nu aflasem acest lucru).

Spre Zanoaga, drumul din dreapta Zanoaga de la departare

Si de la apropiere

De la Judele la Zanoaga noi mai facem cam o ora, o coborare accidentata pe pietre mari si apoi un fals plat pana deasupra lacului.Ajungem la cabana salvamont in jurul orei 2.15 iar pana la 3, leneveala ! Foarte de treaba si salvamontismul si ceilalti prezenti in jurul cabanei. Ne ofera ceai, bomboane si stam la taclale ; intre timp apar si cehii si pana ne decidem noi sa plecam ei au tabara generala deja montata. Le precizam celor de la salvamont care va fi traseul nostru mai departe, Crucea Traznitului si apoi pe culmea Slaveiului inapoi la Bucura si ne asigura ca “la cum mergem” in 2h30 suntem acolo. Descrierea traseului nu prea o gasisem nicaieri pe net asa ca ma simt dator sa s-o spun pe indelete.
1. traseul nu e de doar 2h30′… noi am facut 3h30 (mers normal, fara pauze, poate doar ultima coborare inainte de Bucura sa fi fost facuta mai incet pentru ca genunchii Cristinei tipau de durere)
2. e frumos dar nu prea. Initial cobori printr-un culoar de jnepeni apoi pe cursul unui parau pentru ca pana la intrare in padure sa traversezi si o mare poiana unde balariile trec lejer de genunchi.

Printre jnepeni si pe cursul apei

3. Daca esti un pic obosit si dupa ce ai vazut cateva peisaje faine intr-o zi, drumul pare cam monoton. Dupa ce ai vazut Peleaga, Bucura, Judele, Zanoaga nu mai ai chef sa mergi 3 ore printre balarii. Partea aiurea este ca desi noi trebuia sa mergem N-E, am mers S-E cam 1h 30 (stiam de pe harta ca e asa, stiam de pe harta ca e lung). Un pic demoralizat pentru noi a fost faptul ca desi salvamontismul estimase 2h30 noi ne tot indepartam de Bucura si parea cam imposibil sa facem timpul avand in vedere cat urma sa ne intoarcem.
4. Odata iesiti din jnepeni, buruieni and so on intram in padure si coboram sustinut ceva timp. Marcajul e bun deci nici un stres pe partea asta insa pare ca nu se mai termina coborarea.
5. Ajunsi in fundul pamantului (da, sigur acolo era fundul pamantului) trecem apa, ne udam la bocanci si incepem sa urcam; o urcare medie in zig-zag prin padure. Mie aici mi-a placut, de fapt… nu pot sa spun ca mi-a displacut cu totul acest traseu doar ca nu stiam cat mai avem iar timpul estimat de salvamontist corelat cu faptu ca inca nu ajunsesem la punctul de cotitura m-a agitat putin.
6. Ce am coborat mai devreme trebui sa urcam acum insa pare ca mergem mai bine la deal asa ca iesim repede din racoarea padurii in zapuseala dintre jnepeni si apoi la celebra Cruce a Traznitului. Acu na! spuneti si voi… merita chinu??  Cristina inca nu crede ca asta e “crucea” asa ca fac poze in jur sa-i arat si acasa ca nu mai era nimic pe o raza de multe sute de m.

Crucea Traznitului

7. De la Crucea Traznitului si pana la Lacul Bucura ne-am mai descretit fruntile un pic. Chiar daca mergem ba pe curba de nivel, ba pe o pajiste intinsa macar vedem locul unde trebuie sa ajungem, vedem peisajul din jur (adica iar ceva lacuri… probabil Taul Slaveiului si Tau Turcel dar nu pot baga mana in foc pentru aceste informatii)

pas cu pas

Tau Slaveiului

Cu siguranta aceasta a fost cel mai lung traseu facut de noi in Retezat dar nu ne-a parut rau deloc. Am reusit sa vedem tot ce ne-am propus si chiar daca am adormit in jur de 9.30 am adormit foarte multumiti.

Bogdan,

PS: Cea mai frumoasa poza a zilei:

Panorama: Lacul Zanoaga

PS 2: Cum aveam nevoie de apa pentru piureul de fulgi si pentru supa am plecat linistit spre izvorul de langa cabana Salvamont imbracat in treningul meu de “campanie”

Mostra

(la apa m-am dus fara fes)… in fine… iau si eu apa normal ca omu cand colo “ooooo, are you an Arsenal fan?”.. ma uit ciudat la el.. ? :-/ …. “i’m from england, i’m an Arsenal fan too.. the Gunners !!”… i-am zis ca treningu nu e original si ca eu tin mai mult cu Manchester; cred ca si-a innecat amarul cu apa chioara !

Share this:

Traseu: Lacul Bucura – Vf Peleaga

Astazi avem de gand sa ne trezim de voie avand in vedere ca toata noapte am deschis ochii pentru inspectiile cortului asa ca scoatem nasul din cort abia pe la 9. Vremea e putin mai buna asa ca scoatem si hainele ude sa le punem la uscat, verificam inca o data cortul, mancam si pregatim planul de azi.

Dimineata pe racoare punem rufele la soare.

 Daca vremea ramane cat de cat ok si avem ce vedea ideea ar fi sa merge pe vf Peleaga (2509m) apoi pe vf Papusa (2508m), Curmatura Bucurei, vf Bucura si retur la corturi; destul de lungutz avand in vedere ca am plecat abia pe la 11-12, dar macar sa fie vreme buna.

Lacul Bucura si tabara de corturi (in stanga)

Drumul pana pe cel mai inalt varf din Retezat, Peleaga, dureaza cam 1h30-2h pe cruce galbena si dupa o urcare in ritm de plimbare urmeaza si o urcare ceva mai sustinuta. Noi ne oprim doar pentru poze si pentru apa iar mai tarziu pentru a pune pelerinele pe noi.

Cristina

si cu mine

20 de minute mai tarziu, pe varf

Taurile din Valea Rea

Varful Papusa si Taul Ghimpelui

Din pacate vremea nu este cu noi nici de aceasta data si un nor negru acopera varful. Odata cu el, incepe sa  bata iar vantul si in cateva minute se mai vede doar 10 m in fata, 10 m in spate; minunat, ce mai ! NOT !
Cu toate acestea, terminam urcarea si incercam sa surprindem cat mai multe prin putinele gauri din nori. Frumos aici, pacat ca e cam frig si privelistea cu portia.

Bucura si Bucurelul

Avand in vedere vremea consultam harta si lasam pe alta data vf Papusa. Dureaza cam 1h30 dus, 1h30 intors conform indicatorului asa ca preferam sa continuam pe banda rosie spre Curmatura Bucurei si sa atingem restul obiectivelor din plan.
Socoteala de pe traseu nu se potriveste cu socoteala de pe varf asa ca dam iar intr-un val gros de ceata si vant , cum nu se putea mai prost asa ca ne retragem usurel catre Bucura pe o carare marcata cu momai.
Restul zilei il petrecem la cort, o plimbare in jurul lacului si un ceai la cabana Salvamont.

Bogdan                                             

Share this:

Cand: 10 – 21 august 2011
Unde: Muntii Retezat, Muntii Fagaras, Sibiu si Geiger MTB
Cine: Bogdan si Cristina

Dezavantajul turelor scurte de weekend este faptul ca nu poti ajunge in muntii mai indepartati si nici nu poti face trasee mai lungi fara a te grabi sau a te intoarce luni dimineata la serviciu mort de oboseala. Pentru astfel de ture, in care vrei sa admiri peisajul, vrei sa faci poze si sa te plimbi exista zilele de concediu asa ca pentru vara lui 2011 ne-am propus o excursie pe cinste, doar eu si fata mea. Niciunul din noi nu mai fusese in muntii Retezat si niciunul din noi nu mai fusese pe varful Moldoveanu asa ca acestea au fost principalele obiective ale excursiei.  Mai mult de atat, aveam de gand sa facem traseele de creasta din Retezat, incluzand aici varfurile Peleaga, Papusa, Retezat, Bucura, Judele si sa vedem cat mai multe lacuri. Pentru Fagaras ar fi fost frumos daca reuseam parcurgerea crestei intre Negoiu si Moldoveanu iar ultima zi de concediu era rezervata concursului Geiger MTB de la Sibiu. Cu exceptia varfului Papusa am reusit sa facem tot ce ne-am propus iar voi, daca veti avea rabdare, o sa cititi ispravile noastre relatate pe zile, cat mai detaliate si cu cat mai multe poze

Day 1.
Traseu auto: Bucuresti – Pitesti – Sibiu – Sebes – Hateg – Ohaba de sub Piatra – Nucsoara – Carnic
Traseu perpedes: Carnic – Cabana Pietrele – Cabana Gentiana – Lacul Bucura (campare)

Plecarea din Bucuresti o dam la 6 fix asa cum cu greu reusim in alte ocazii, pe o ploicica mocaneasca iar primul popas il facem abia pe Dealul Negru sa mancam niste mici. Drumul continua conform cu specificatiile de mai sus si dupa ce iau si o amenda pentru nefolosirea luminilor de intalnire pe drumurile publice ajungem undeva in jurul orei 14.00 la Carnic unde lasam masina si ne pregatim de drum. Pentru cine vrea sa ajunga aici trebuie sa stie ca are doua posibilitati de a lasa masina: fie intr-un camping la intrarea in Carnic, pe stanga, pentru 5 ron pe zi fie putin mai in fata intr-o parcare mare, gratis. Spre surprinderea noastra, sunt foarte multi oameni pe aici asa ca ambele variante pot fi ok, noi am ales sa o lasam contra cost in camping la o tanti foarte dragutza. Pe drumul intre Nucsoara si Carnic se poate merge fara probleme cu masina desi este neasfaltat si plin de pietre insa pentru cei ce tin la masina va parea interminabil.. sunt doar 5 km.
Tinta noastra pentru prima zi este sa ajungem la lacul Bucura unde avem sa campam pentru urmatoarele 3 zile asa ca ne luam rucsacii in spinare si incepem usurel pe drumul plin de pietre ce, culmea, merge la cabana Pietrele. Urmam cuminti banda albastra spre cabana Pietrele si dupa circa 1 h ajungem la o bifurcatie: triunghi albastru in stanga spre Gentiana , banda albastra mergand mai departe la cabana.

Frumos pe aici

Trecem un podet peste un parau si in nici 10 minute avem sa ajungem in cea mai frumoasa padure pe care am vazuto pana acum,.. poze ! poze !… pfff.. nu iese in poze cat de frumos e aici !! Ne resemnam si continuam in urcare usoara spre Gentiana unde ajungem cam in 2h30′ de la plecarea din Carnic.

nice nice nice !!

Fetita pe drumul cel bun

Foarte multe cascade faine in Retezat

Din multe alte bloguri auzisem ca aici se gaseste cel mai bun ceai din Retezat, din pacate insa nu este facut focul, implicit no tea ! Cum nu am mai fost prin aceste locuri ne simtim nevoiti sa intrebam pe toata lumea cat estimeaza ca vom face pana la Bucura; pe indicator scrie 2h30-3h, un grup ne avertizase inainte insa ca nu avem timp sa ajungem sus pe cand cabanierul spune ca la cum mergem in 2 ore avem si cortul montat. Avand in vedere timpii estimati si convingerea ca pana la ora 20.00 ar trebui sa fim deja la caldurica in sacii de dormit (era ora 17.30) plecam mai departe in ciuda norilor amenintatori ce ne-au insotit toata ziua si a picaturilor de ploaie ce au inceput sa se simta. Incropim repede o pelerina de ploaie pentru izoprene si dai si urca si dai si urca.
Cam in 1h iesim undeva in gol alpin aproape de lacul Pietrele de unde dam cateva telefoane acasa si mergem mai departe in ideea ca urmatoarea sha sigur este cea din care va trebui sa coboram la lac. Drumul incepe sa urce din ce in ce mai mult (bine.. poate nu era drumul ci oboseala dupa o noapte cu 4 ore de somn, apoi 8 ore de condus pana acolo + 4 ore de drumetie cu un rucsac destul de greu cum nu am mai avut de mult). Mai mult decat atat incepe din nou sa picure din ce in ce mai tare… tare, adica cu grindina vantul bate, ranile ma dor, vorba baladei populare. In cateva minute vremea se inrautatesete destul de rau si tot ce ne dorim este sa ajungem cat mai repede in saua Bucurei pentru a avea de unde cobori. Nu am pelerina pentru ca era nevoie de ceva sa apere izoprenele iar bucatile de gheata ma zgarie pe fata, vantul bate destul de tare si nici nu stim cat mai e pana sus… 5 secunde de panica. Cristinica nu se pierde cu firea si merge fara sa comenteze nimic ceea ce ne ajuta sa terminam totusi destul de repede urcarea si sa gasim indicatorul salvator… 30minute spre lacul Bucura.
si dai si coboara si dai si coboara.. vizibilitate undeva maxim 5-10 m noroc ca traseul pe aici este marcat cu ciuda, semne pe fiecare piatra si in 15-20 minute vedem primele corturi. Nu va pot descrie bucuria din acel moment… parca as fi descoperit America, nu lacul Bucura. Cu cat ne apropiam cu atat mai rasarea cate un cort, doua, trei… douazeci, treizeci… puzderieee !!! Din ingrijorarea ca nu mai ajungem la locul din campare trec in ingrijorarea ca nu gasim un loc de cort cat de cat protejat de vantul amenintator. Aici, in zona de campare, au fost ridicate de oameni adevarate cazemate pentru a proteja corturile de vantul naprasnic, avand in vedere ca e miercuri ma asteptam sa gasim si noi una libera insa se pare ca nu avem noroc. Dam rotocol de cateva ori si cum nu gasim nimic incercam sa ne puntem strategic, in mijlocul altor corturi, poate poate o fi bine… repet.. vantul bate cum n-am mai vazut vreodata, miscand chiar rucsacul lasat jos.
Pe moment nu realizez ca va fi un chin sa pun cortul asa ca ma apuc singur de el … noroc cu niste baietasi “need some help?”… mmm… bai, daca esti asa de gashca.. da.. as avea, de ce nu? si uite ca in nici un minut se strang cam 7-8 oameni dornici sa ma ajute. In mintea mea, cu gandul meu eram putin contrariat si nu stiam ce naiba se grabesc asa… stai frate usor, bem un paharel, spunem o gluma, mancam o aluna.. ca montam si dracia.. Noroc ca m-am dezmeticit repede… la cum batea vantul betele diagonale nu putea fi montate in nici un fel ce sa mai spunem de intreaga folie interioara care se facea parasuta la fiecare repriza de vant. Tam-nesam il vad pe unu din baieti putin mai agitat decat restul, cu un segment din betele diagonale si cu niste ochi mari !! “it broke”… futui, raspund eu mai rasarit; ma gandesc deja ca nu avem cum dormi asa si ca e posibil sa merg la salvamont sa-i rog sa ne gazduiasca, cineva din grup rosteste aproape imediat cu voce tare gandul meu de parca m-ar fi auzit; pfff..
Cum totusi cineva acolo sus ma iubeste si m-a iubit tot timpul apare o domnisoara care ne zice ca “this is not a good place”… bai, esti nebuna?? da, ne-am prins doar ca nu avem unde (asta tot in mintea mea cu gandul meu am ziso).. ” i found a good place after that big rock”… opa.. stai asa ca-mi esti deja simpatica, unde unde unde? si uite asa ne mutam toata gashca.. 7-8-10 oameni , unii carandu-ne cortul, altii rucsacii (recunosc.. ma simteam spectator.. ) dupa piatra aia mare de spunea distinsa; spre surprinderea mea aici era si o cazemata facuta cu pietre asa ca ne-am reapucat de montat cortul. Ca sa nu mai rupem nimic din prea multa frenezie ii opresc pe toti si le explic ce unde trebuie sa vina si pasii de montare; ma asculta cuminti si apoi totul este gata; spre surprinderea mea, pe cat de repede au sarit sa ne ajute pe atat de repede au disparut incat nu am apucat sa multumesc tuturor… am auzit doar un “keep dry”.
Urmatorul pas este sa o bag pe Crisu in cort si sa-i pasez rucsacii pentru a scoate din ei lucrurile de care aveam neaparat nevoie iar eu mai dau o tura cortului pentru a verifica asigurarile, a mai prinde un arici, a mai bate 2-3 cuie care erau puse doar de forma and so on. Ulterior intru si eu in cort si impreuna incepem sa stergem apa din interior ( va amintiti ca ne-a prins grindina la un moment dat?.. ei bine, la Bucura era doar ploaie… ploaie si vant asa ca s-a cam udat si folia interioara ) . O alta surpriza placuta a fost ca unul din baietii ce ne-au ajutat au venit la noi cu o cana de ceai fierbinte ca sa ne incalzim, sa-i dea Dumnezeu sanatate ! Cand am iesit sa le innapoiez cana si sa le multumesc din nou am aflat ca sunt un grup de 40 persoane veniti din Cehia iar pentru ei era deja a 5-a noaptea in Retezat. Foarte tare !

Incercam sa incropim o supa

Am reusit sa ne schimbam si sa punem primusul in functiune pentru 2 supe cu rosii si taitei si apoi a urmat prima noapte in cort in care mi-a fost frica de faptul ca e posibil sa ne zboare vantul. A trebuit chiar sa ies de doua ori afara in timpul noptii pentru a reface o asigurare insa per total a fost ok si casuta mobila nu a avut de suferit.

Avand in vedere conditiile, nu prea avem poze din prima zi insa recuperam in posturile urmatoare,

Va urma,

Bogdan

Share this:

Prin 2006 veneam la Bucuresti impreuna cu Cristi pentru a vedea semifinala Cupei UEFA dintre Steaua si Boro. Stadionul Lia Manoliu era pentru mine cel mai mare stadion pe care il vazusem pana atunci iar atmosfera creata de fanii echipei noastra mi s-a parut incredibila.

Acum, 5 ani mai tarziu in locul vechiului Lia Manoliu s-a inaltat National Arena.

Datele tehnice spun ca:
- sunt 55000 locuri pentru spectatori
- 94 cai de acces
- 40 de scari de evacuare
- 8 scari monumentale (asta habar n-am ce este dar scrie in brosura )
- 700 tone de cabluri folosite
- 67000 m.c de beton
- 7200 tone de armatura

 

Sper ca si atmosfera meciurilor sa fie pe masura.

Bogdan,

Share this:

Cand : 31 iulie 2011

Unde: muntii Ciucas

Cine: eu si Bogdan

“Apoi incepe numaratoarea inversa a kilometrilor, pe forestier…4…3…2…1…Un km mi se pare enorm de lung, dar continui sa alerg cu pasi marunti. Intram in Cheia…lumea e iesita pe strada si aud din toate partile cum se striga “mai ai putin, succes”. Apoi vad finish-ul si deja nu mai simt ca alerg. Dimpotriva, e chiar placut si simt ca as mai putea alerga cativa km buni in ritmul asta. Se trece linia de sosire pe cunoscuta melodie a baietilor de la Queen. E singurul punct in care am simtit ca ma lasa picioarele. De emotie. E minunata senzatia pe care o traiesti ca finisher.“

A trecut fix un an de cand scriam asta pe blog, un an de la primul meu semimaraton montan. Duminica ne-am reintors in muntii Ciucasului, de data asta pe traseul de maraton in tura de recunoastere.

Plecam dimineata la ora 6 din Bucuresti. Desi e inca devreme, in capitala e totusi cald tare. In Cheia, insa, situatia se schimba. Vantul bate destul de puternic astfel incat imi e frig chiar si cu polarul pe mine, ca sa nu mai zic ce nori mareti se arata. Marea noastra problema azi se pare ca va fi lipsa pelerinelor. Cei de la meteoblue nu ne aratau ca va ploua si noi i-am crezut pe cuvant. Ne echipam totusi si pornim pe traseu.

Bogdan incepe sa alerge si ma ia oarecum prin surprindere. Decisesem de acasa ca vom mai alerga pe alocuri, dar chiar asa de la inceput? Ma conformez si incerc sa ma tin dupa el, insa nu prea-mi iese. Se pare ca e intr-o forma buna azi. Prima urcare o facem in ritm sustinut. Ma gandesc ce greu imi era acum un an pe’aici si cat de des ma opream sa-mi trag sufletul.

In curand traseele de semimaraton si maraton se despart, semi urca, maraton coboara asa ca alergam din nou la vale. Pe Bogdan ba il vad, ba nu-l mai vad…nu stiu unde se baga ca dispare imediat. Ma mai asteapta din cand in cand, apoi o ia din nou inainte. Vremea s-a imbunatatit si ea, am renuntat intre timp la polar si e chiar placut sa alergi la orele diminetii prin padure. Imi convine de minune ritmul asta.

Bogdan e cativa pasi in fata mea, insa cand ridic ochii din pamant il zaresc parca in mijlocul unei turme de oi…si caini. I-a vazut destul de tarziu. Se intoarce alergand catre mine si imi striga sa fug. Intre timp pulverizeaza in aer spray-ul cu piper pe care din fericire il avea la indemana. In spatele lui alearga turbati 5-6 caini. Ma gandesc ca nu prea avem cum sa fugim ca astia ne ajung repede si cred ca ar fi mai bine sa stam pe loc. Dar el a trecut deja de mine asa ca nu am de ales. Incep sa alerg in spatele lui si respir aerul imbacsit cu mirosul intepator al spray-ului. Din fericire spray-ul ii  incetineste, timp in care ne cataram repede pe o panta si incercam sa ne indepartam. Doi dintre caini inca vin dupa noi. Bogdan apasa din nou butonul magic si ii vad cum fac cale-ntoarsa. Ne gandim sa asteptam sa se indeparteze asa ca ne intoarcem putin. Turma parea ca are de gand sa coboare, oarecum taindu-ne calea, atat cat am avut noi timp s-o observam. Asteptam, bem un pic de izotonic, mancam un snickers si deodata parca se aude un ied care zbiara, apoi se aude mai aproape si mai aproape, si ne dam seama ca vin in directia noastra. Bogdan se gandeste sa ne intoarcem si sa mergem pe traseul de semimaraton, mie nu-mi convine deloc, mai ales ca si pe traseul acela e o stana. In cele din urma ne hotaram sa parasim poteca si sa urcam in incercarea de a ocoli turma. Nu mai trece mult si ii zarim in vale. Trec de noi. Coboram si ne continuam traseul. Mergem pana ne indepartam putin apoi reincepem sa alergam pana la forestier.  Forestierul il mergem. E deja cald si parca toata fuga asta de caini, care a durat cam jumatate de ora, ne-a taiat din elan.

Incepe cea de’a doua urcare, cred ca cea mai lunga din tura de maraton. Apoi niste portiuni de plat, fals plat si usoara panta pe care e o adevarata placere sa alergi. E umbra iar terenul nu-ti solicita mai deloc picioarele.

Insa cum ce e frumos se termina repede, se termina si cu umbra copacilor care ne protejau de soare si nimerim in mijlocul unei pasuni populata cu vacute, vitelusi si cai. Bogdan imi atrage atentia sa nu ma mai uit asa la ei sa nu ne alerge si astia azi. Dar sunt asa draguti si ne privesc atat de nelamuriti..

Poteca spre punctul de realimentare de langa cabana Ciucas e lina. Se urca, dar domol, cred ca se poate alerga cu usurinta si aici. Noi am mers.

Un traseu foarte frumos

Pui, stai la o poza cu muntele!

Am obosit si varful Ciucas se vede asa de sus, vorba unei tipe de la 7500: ” sus au mai pus si astia varful asta”. Insa Ciucasul nu e asa de speriat. Greul e deja trecut aici, mai e doar asa..un damb. Peisajul de pe varf e superb. In acelasi timp aici e frig asa ca ne hotaram sa coboram la cabana. Bucla aia care pe harta pare un fleac,  nu-i deloc asa mica si spre surprinderea mea, mai avem inca de urcat 100-150 de m. Ma cam tem de portiunea asta la maraton, mi se pare cam plina de pietre si dupa atatia km ma vad impidicandu-ma de ele.

Varful Ciucas - 1954 m

E frig...brrr

Cabana e renovata si e foarte frumoasa. Ne oprim sa bem o cola si ne spunem ca e musai sa venim la iarna aici.

Apoi coboram. Portiunea asta pe care mi-o aminteam plina de pietre de anul trecut, e mult mai alergabila acum, odata cu terminarea lucrarilor la cabana. Si nici genunchii nu ma dor. Sunt tare mandra de ei. Banda galbena pe o poteca lina, apoi punct albastru si dam in ultimii 3 km de forestier.
A fost o tura care mi-a placut foarte mult, o tura in care am mers in ritmul meu, exact asa cum am simtit, fara sa trag de mine, fara pierdut vremea.

Si a fost prima tura in doi..

Cristina,

Share this:

De concurs nu stiam nimic pana cand nu m-am vazut inscrisa. Cand intreb de ce,  Bogdan imi raspunde ferm:  “pentru ca e fain”. Asa am ajuns vineri noapte in drum spre Hunedoara mai mult fortata de imprejurari (a se citi Ana si Dan), pentru ca eu nu am fost nici o clipa convinsa ca as avea  ce cauta acolo.

Startul e dimineata la ora 9.30. Lume multa…ma asez in spate de teama imbulzelii de la inceput, nu vreau sa dea toti oamenii astia peste mine. E pentru prima data cand sunt la start si nu-mi propun sa intrec pe nimeni, cred ca nu m-ar deranja nici daca as ramane in plutonul codas. Inca imi e teama ca n-o sa ma descurc, n-am mai urcat de cateva saptamani bune pe bicicleta, nu am nici macar o pompa la mine , iar dimineata ma hotarasc sa plec si fara apa.

Pornim. Incep sa am cateva mici emotii si ma tot “impiedic” de alti concurenti. Drumul nostru ajunge curand intr-un nor imens de praf unde, desi ne distantam putin intre noi, nu e deloc placut. Simt ca am praf si in ochi si in plamani, clipesc foarte des, aproape ca nu sunt atenta pe unde merg. Cand trecem de toata nebunia asta de inceput intorc capul dupa Andreea. Am impresia ca e in spate dar n-o vad. Urmeaza primul urcus din traseu. Se vede sus in deal un tricou albastru..”o fi Ana?”. E prea departe, nu-mi dau seama. Urcarea am facut-o pe langa bicicleta, nu stiu daca as fi putut pe, insa erau o gramada de oameni care se dadusera jos si oricum nu as fi avut pe unde sa depasesc. Ma conformez si asa catinel catinel ajung sus, ma pun in sa si la pedale. Dupa putin timp o ajung pe Andreea, se pare ca era in fata mea. Apoi un pic mai in fata e tricou albastru, Ana!!! Ii zic Andreei : “uite-o pe Ana!!” Stiu ca e de’abia la inceput dar chiar si-asa ma bucur ca nu sunt departe de ea. Ana e singura dintre noi trei care a mai participat si la alte concursuri de bicicleta.

Iar un pic de panta, iar ma dau jos. Pe cobararea de dupa o vad pe Ana care a luat mult avans, urmeaza sa o pierd din vedere si sa o revad pe o portiune de fals plat cand o ajung. Din tonul vocii cu care ma saluta pare uimita ca sunt acolo. De fapt si eu sunt. Apoi o ia in fata, incerc sa tin si eu ritmul si sunt relativ aproape de ea pe toata portiunea pana la ck 1. Intre timp il depasim si pe Cristi, e jos de pe bicla si se uita la ea, cred ca a cazut. La ck1 apa!! V-am spus ca am plecat fara si mi-e sete. Iau si putina banana si gata.

Pe urmele Anei

Si cand ma bucuram si eu ca ma pot tine de Ana urmeaza o urcare, schimb foaia si imi cade lantul. N-am pus niciodata un lant la bicicleta dar cat poate fi de greu? Trag de doua ori de el, mi se pare ca s-a pus dar cade iar. Mai incerc o data si reusesc. Asa plina de ulei ma urc pe bicicleta si pornesc mai departe.  Urmeaza o coborare tare faina..ma rog sa nu-mi apara cineva in fata ca s-ar putea sa-l sar, mi se pare ca am o viteza incredibila si imi place la nebunie. Doar ca Ana tot nu se  vede. Pedalez cat pot de repede si pe plat. Nu ma gandeam la start ca o sa pot s-o ajung pe Ana in concurs, dar daca tot am vazut ca se poate, de ce nu? Incep sa simt fiorul competitiei, ma agat din nou de fetele din fata mea, incerc sa le depasesc si in acelasi timp sa nu le incurc pe cele care pot merge mai repede. Pe o urcare relativ usoara dar lunguta ajung din nou langa Ana si aici o si depasesc, evident pe langa bicicleta:) De fapt toata lumea era aici pe langa ea…panta insa mi se pare usoara, incerc sa ma sui in sa dar nu rezist mult. Ei lasa ca si pe langa e bine, macar nu obosesc. Coboram apoi intr-un sat, lumea e iesita la poarta si ne incurajeaza. Frumos. Trec paraul cu bine si la deal, iesim din sat.

sus in deal e...ck2

Ck2 e pus ca o binecuvantare fix in varful dealului. Bine ca e aici, mi-e sete rau. Apa, isotonic, glucoza, din nou apa si plec.

Sunt singura pe o coborare destul de tehnica pentru mine, incerc sa ma mentin in sa si pentru moment reusesc. Putin mai jos insaa….cineva vine din spate cu viteza. Ma dau jos, imi trag bicicleta pe margine si astept sa treaca. E baiat. Nu vreau nici sa treaca peste mine, nici sa cada din cauza mea, asa ca prefer sa nu-l incurc. Ma urc din nou in sa si cobor usurel, cu frana trasa.

coborarea cu pietre

Cand ajung la tunel ma opresc sa-mi scot frontala din buzunarul de la spatele tricoului, insa surpriza: nu vad nimic!! Ma gandesc ca pierd timpul degeaba si incerc sa pedalez spre un grup din fata care au o lanterna cu ei. Doar ca iau avant, tipii se dau la o parte cand ma aud si acum unii dintre ei nu mai vad nimic din cauza mea, asa ca ma vad nevoita sa inaintez. Din nou bezna totala. Ma gandesc ca n-or fi pietre in tunel si pedalez relativ repejor pentru o cursa in bezna. Din cand in cand simt nisip sub roti, tunelul asta e destul de lungut dar are si el un capat. La iesire pedalez cat pot de repede pe o portiune plata apoi zaresc un semn cu interzis si parca scrie ceva pe el…oare ce scrie?? Si cum pedalez eu asa repejor si ma tot uit in dreapta dupa semn reusesc sa citesc “Portiune periculoasa”. De  fapt cred ca mai mult am ghicit ce scria pentru ca ma trezesc frumos intr-un brat de buruieni cu tepi. O tipa de la Dhs Tibiscus e imediat in spatele meu si ma intreaba daca sunt in regula. Raspuns afirmativ asa ca merge mai departe. Urmeaza cateva portiuni la deal cu panta mica, unde o depasesc din nou pe fata, apoi o coborare abrupta pe care nu ma incumet sa stau pe bicicleta. Aici ma depasesc in viteza doi baieti, in urma lor miros puternic de disc incins. Sper ca ajung intregi jos. Aici ma depaseste si fata de la Tibiscus. O urmez indeaproape pe portiunea de asfalt, insa cand ajungem aproape de ultima curba spre poarta de finish iau o cazatura de toata frumusetea. Reusesc sa ma feresc asa ca nu ma lovesc, ma urc repede in pedale si gata. Am terminat. Imi aud din nou numele, numarul si….locul. 5?! Pentru moment cred ca n-am auzit bine, repede insa imi apare Bogdan in spate care e de’a dreptul uluit.

gata si primul concurs de bicla

un decor minunat pentru o poarta de finish

A fost o cursa extrem de frumoasa. Au fost cateva urcari pe care imi spuneam ca e greu, insa coborarile m-au fascinat. Cu siguranta e un sentiment pe care vreau sa-l reincerc.

Imi pare rau ca n-am stiut ca sunt asa de in fata in clasament, cu siguranta as fi putut trage mai tare pe urcari. Poate si pe coborari, insa aici nu sunt sigura ca as mai fi ramas in sa . Nu cred ca as fi castigat mai mult in clasament, poate un loc 4, insa sunt sigura ca as fi putut un timp mai bun..un pic mai bun.

A doua zi cu coborarea pe Transalpina m-a facut sa constientisez ca nu fac echipa buna cu asfaltul. Daca inainte spuneam ca nu-mi place sa alerg pe asfalt, acum adaug ca nu-mi place nici sa pedalez pe asfalat. Aveam tot timpul teama ca ma urmareste o masina, plus ca asfaltul nu e deloc palpitant, nici chiar pe coborari (punct de vedere personal) .

Concluzie: m-am indragostit de mtb, mai ales ca e mai usor decat alergarea prin munti. Sau cel putin acest concurs a fost. O sa repet experienta cu siguranta, inca nu stiu daca anul asta sau la anul pentru ca deocamdata prioritare sunt Ciucas Trail Running si MPC.

Ii multumesc frumos  Iuliei pentru casca si frontala, lui Bogdan pentru ca m-a inscris la concurs, Corinei pentru poze si sustinere si nu in ultimul rand felicitari dragi Jeti:  Ana, Andreea, Bogdan, Dan, Vasile si Cristi.

eu

Ana

Andreea

Dan

Bogdan

Cristi

 

Vasile

Cristina,

Share this:

Cand: 16-17 iulie 2011
Unde: Hunedoara in special
Ce: DHS Corvin MTB 2011, Castelul Corvinilor, Transalpina
Cine: Eu, Cristina, Cristi, Corina, Dan, Ana, Vasile si Andreea;

Plecat pe la 6 seara din Bucuresti, asteptat in coloana aprox 2 ore pe valea Oltului, 400 km pana la destinatie si un concurs a doua zi.. asta a fost scenariul serii de vineri spre sambata. Am ajuns in tabara de corturi aproape de ora 03:30, pe la 04:00 dormeam iar la 07:00 trezirea ca e concurs.

Let's dance (Cristi, eu, Cristina si Andreea)

Si de data aceasta incep cursa din spate de tot; nu sunt eu miezul din franzela asa ca prefer sa depasesc in timpul cursei pe cine pot in loc sa ma feresc tot timpul sa nu-i incurc pe baietii mai buni din spate.
Pentru inceput traseul traverseaza o portiune din fostul combinat siderurgic, ce urmeaza a fi demolat pana la anul, asa ca luam o portie sanatoasa de praf in goana noastra nebuna. Imi simt dintii cum scrasnesc pe fiecare firicel de praf, ma gandesc si la ea bicicleta. Dupa ce ca nu dormisem decat 3 ore si nu mancasem aproape nimic de dimineata portiunea aceasta ma face sa ma revolt si cu greu ma abtin sa nu ma opresc si sa ma intorc.
Ajungem insa repejor la prima urcare din traseu, destul de usurica, schimb vitezele si incep sa pedalez sarguincios la deal; depasesc, depasesc, depasesc pana ajung in spatele Anei, cand, in momentul in care ma pregteam pentru depasirea zilei imi sare lantul. Ok zic.. hai ca-l punem la loc cumva; intoarce bicicleta cu fundu in sus, apuca lantu, murdareste-te, trage de lant.. lantu nu vrea sa se desprinda.. mai trage o data, murdareste-te pana la cot (lantul meu e uns cu toate alifiile, 70% din greutate e lant, 30% unsorile cu care l-am tot dat). Ma depaseste si Cristi pana mestesugaresc eu problema; termin intr-un final si hai la deal, zic. Bicicleta nu zice multe pentru ca dupa cateva pedale sare lantul din nou.

m-ai prins pe langa ea.. da' yo cred ca pixelu albastru e de vina

Ok fie, repetam operatiunea. Intre timp ma depaseste si Andreea.. “pot sa te ajut cu ceva?”, acum deja apare o lacrima in coltul ecranului, ca la desenele animate chinezesti…. “nu nu, e ok.. ma descurc”…. pe naiba !! aveam un lant si un schimbator reglate prost…
In fine, pun lant, ma pun in sa si gasesc eu o viteza din care pare ca nu sare asa ca ii dau pedala. Le ajung pe Andreea si Ana imediat iar apoi mi-l fixez in obiectiv pe Cristi.. undeva la 2-300 metri in fata. Nu simt ca ma fortez, dar nici la plimbare nu sunt asa ca la prima panta mai serioasa ma dau jos de pe ea si incerc sa o imping cat de repede, ca doar sunt maratonist, nu??? bullshit.. Il ajung la urcare pe Cristi, apoi el ma depaseste pe coborare, si parcurgem impreuna o bucata de drum. Reusesc sa trec insa in fata la o alta mica urcare si nu mai aveam sa-l vad pe Cristi pana la finish cand mi-a spus ca a cazut si s-a lovit destul de rau.

Pana la Ceckpoint 1 drumul urca destul de putin dar are cateva coborari foarte in viteza asa ca mai depasesc si ma tin dupa un baiat in rosu ce merge destul de bine. Coboram, coboram si undeva la 40 la ora tipu face brusc stanga… eu franez si incerc sa imi dau seama pe ce parte sa cad sa nu lovesc bicla prea tare. Nu prea am avut timp sa schimb si eu directia de mers asa ca am ales sa cad de buna voie decat sa ma impotrivesc si sa rup ceva. Ma adun de pe jos, si hai pe ei !!! Imi taie insa avantul primul CK asa ca ma opresc, mananc o banana, beau un isotonic, ma uit in spate dupa ai nostri.. nimic.

Dupa ce m-am adunat de pe jos

Plec mai departe, sper CK 2, mergand pe langa bicicleta la prima urcare; panta mica nu cerea asta doar ca-mi era cam lene asa ca am ramas in zona de confort si m-am rucat pe bicla imediat ce a inceput coborarea (destul de lunga, destul de in viteza) unde am adus “acul” spre 48 km/h. Am coborat, am ajuns in sat, am schimbat pe foaie mare si pinion mic, i-am dat 32-35 pe asfalt si cand sa fac stanga pe unde imi aratau organizatorii.. ce sa fie ce sa fie… “muicaaa.. ce de Jii !!”. Am ramas in mijlocul paraului neputand pedala in actuala configuratie a lantului. Ma dau jos, ma ud la sosoni, ma urc la loc si hai pe ei ! (cativa batrani stateau la poarta si incurajau concurentii: “maica, daca obositi, nu va fortati”).
Ajung si la Ck2, mai bag niste banane, puterea ursului. Coborarea de aici si pana aproape de vechiul tunel al mocanitei pe unde vom intra este destul de tehnica, printre multe pietre, asa ca mai reducem din viteza si ne concentram sa stam in sa (asta e relativ pt ca daca se oprea unu in fata erai obligat sa te dai jos, sa-l depaseti pe langa bicla si apoi te puneai la loc destul de greu).

Aici pic de pe ea

apoi o iau in mana

iar Crisu imi arata care e de fapt pozitia corecta

Ajung destul de ok la intrarea in tunel si dau repede dupa un baiat care era in fata mea ca sa nu mai scot eu frontala.. Pacaleala !!becul lui lumineaza ca un licurici in cosmos asa ca ies din tunel, scot frontala, mi-o leg de mana si ma bag la loc victorios. Tipul ma astepta pentru a merge impreuna doar ca spre ghinionul nostru, in loc sa avem farul din Alexandria acum avem 2 licurici jumate in cosmos; noh, las ca-i bine… cat de greu o fi sa mergi 800 m pe bicicleta fara sa vezi mare lucru? (daca scriu articolul asta este evident ca am reusit sa supravietuim deci echipa racheta a reusit din nou).
De la iesirea din tunel si pana la finish se mai urca doar foarte putin si apoi urmeaza o coborare destup de abrupta spre sosea; stau si aici in sa atata timp cat cei din fata merg, cand ei se dau jos sunt nevoit sa ma dau si eu asa ca nu apuc nici o poza din partea fotografilor. Cu toate astea ma bucur insa ca am ajuns la asfalt si ca nu mai avem mult. Trag de mine cu ultimele puteri , 37-40 km/h doar ca se pare ca sic eilalti trag tare asa ca nu reusesc sa maid epasesc pana la finish decat o fata ce avea pana. Trec linia de sosire in 2h34′, al 25-lea in categorie si pe 91/163 la open masculin.

ultimii 15m

Nu apuc sa ma dezmeticesc bine, sa beau si eu o apa plata ca omul , cin’ sa fie, cin’ sa fie, este Crisu !!!! Undeva la cateva minute dupa mine apare Cristinica. Locul 5 la categorie si locul 13 din 53 la general;

Crisu, la cateva minute dupa mine. Locul 5 la fete, 18-25 ani !!

Rezultate Jet Power Team:

Traseu Hobby:
Dan: 10/36 categorie, locul 30/164 general
Blond: locul 25/36 categorie, locul 91/164 general
Cristi: locul 28/53 categorie, locul 106/164 general
Cristina: locul 5/19 categorie, locul 13 din 53 general
Ana:locul 7/19 categorie, locul 16/53 general
Andreea: 14/19 categorie, locul 30/53 general
Traseu Race:
Vasile: 18/34 categorie, 63/154 general

Feedback Concurs:

Nu am foarte mult de comentat aici. A fost organizat exceptional. Traseul , cel de hobby, a fost ciclabil 98%, checkpointuri aprovizionate ok si suficiente, oamenii foarte primitori. Muzica de la fionish, mentionarea numelui fiecarui finisher si locul pe care il ocupa plus after party-ul de dupa au facut din acest concurs ceva frumos. Un plus il reprezinta si amenajarea unui loc pentru spalatul bicicletelor (5-6 furtune cu presiune) si gulashul de dupa, bestial. !!
Printre minusurile acestui eveniment trebuie mentionati cei 2 km de praf in care ne-am “balacit” cu totii la inceputul turei si faptul ca pachetele de concurs nu au fost complete la toti participantii iar tricourile s-au dat la intamplare si nu dupa cum fiecare a specificat in formularul de inscriere. Noi ne-am inregistrat online si ne-am ridicat pachetul de concurs a doua zi… spre surprinderea noastra, fetele care cerusera tricou S au trebuit sa se multumeasca cu L pe motiv ca altii si-au schimat tricourile ca nu le erau bune marimile comandate de ei. Nu e corect si nu e frumos.
The day after – Castelul Corvinilor, Transalpina si autostrada Pitesti-Bucuresti

Casteul dateaza inca din secolul XV, fiind una dintre cele mai importante proprietati ale lui Iancu de Hunedoara si unul dintre obiectivele ce trebuie neaparat vizitate in Romania. Desi Castelul a ars intr-o proportie destul de mare la incendiul din 1854, acesta a fost restaurat conform cu planurile initiale. Ulterior, in timpul restaurarilor din secolul XX s-au mai facut anumite schimbari. A mai aparut cate un turnulet, cate o treaba… ca la lego . Pe lanaga acest lucru, avand in vedere ca inca se lucreaza, multe portiuni din castl sunt inchise asa ca voi reveni cu siguranta cand acesta va fi 100% vizitabil.  Taxa de intrare este de 10 ron pentru adulti sau 5 RON pentru studenti + 5 RON permisul foto.

vedere de ansamblu

Curtea interioara

Drumul nostru a continuat spre Obirsia Lotrului unde am avut proasta inspiratie sa ne oprim pentru a manca ceva. Daca treceti pe aici in weekend, nu va opriti, nu, nu, nu. Dureaza 2 ore sa va aduca mancarea si inca o ora nota de plata. Servirea este sub orice critica iar scuzele aduse sunt aceleasi de fiecare data: “nu facem fatza”. Una e sa nu faci fatza si alta e sa ai o atitudine scarbita.
Urcam in continuare pe Transalpina si de undeva din varf ne dam drumul cu bicicletele. Transalpina este cea mai inalta sosea din Romania si pe cat de inalta pe atat de frumoasa. Din pacate nu este asfaltata integral drept urmare traficul este inchis (cu toate astea sunt foarte multe masini).

Acolo jos in vale trebuie sa ajungem

E super frig dar ideea de a cobori pe bicicleta cu peste 60 km/h ne face sa uitam de asta asa ca eu, Cristina, Vasile, Andreea si ulterior Cristi ne dam biclele jos si avem parte de 30 km fantastici; 69.1 km/h maxim speed; average undeva la 55 km/h.

Cica doar coboram... vrajealaaa !!!! se si urca putin, eram lesinat de caldura la cate pulovere aveam pe mine

Continuam traseul pe directia Ramnicul Valcea – Pitesti – Bucuresti. Incepem sa primit telefoane de acasa cum ca este furtuna; in unele parti au cazut copacii, in altele ploua de cateva ore torential si unii au ramas chiar fara curent. Suntem totusi cu psihicul in zona de confort intrucat sarim peste clasica oprire la micii de pe dealul negru si speram sa ajungem acasa destul de devreme. Motorina nu prea avem, , suntemm undeva pe rosu.
Incet incet intram si noi in zona de furtuna despre care tot auzisem si personal ma bucur ca ne mai spala bicicletele de praf. Se aprinde becul rosul de motorina. Suntem depasiti si de altii cu biciclete pe masini; ajungem in Pitesti, o luam pe sub pod si hop pe autostrada, inca 120 km; becul rosu la motorina este inca aprins.
km 115
km 114
km 113
km 112
…
km 105
Becul incepe sa palpaie; tensiunea creste
v-am zis ca afara era furtuna in toata regula ? in fine,
km 103
km 102
palpaieeee…

urmeaza niste “#$^$#&#^$*# #%#&#$#$# $#$# $# $# $#@  @#$#@#@”

km 100
km 99
..
km 97

tragem pe dreapta, butonul palpaie ca “dracii aia negri”

urmeaza niste “#$^$#&#^$*# #%#&#$#$# $#$# $# $# $#@ @#$#@#@”.
liniste,
iar niste “#$^$#&#^$*# #%#&#$#$# $#$# $# $# $#@ #$#@#@”
liniste

Ii sunam pe cei din spate, Dan in speta. Si asteptam cuminti. Se face planul despre ce vo scrie pe blog, despre diferenta dintre “am ramas fara motorina” si “era sa ramanem fara motorina” concluzia fiind ca “era sa ramanem fara motorina”. Cautam benzinarii pe internet.. cica ar fi una peste 2 km. Nu ne incumetam sa plecam asa ca mai asteptam aprox 30 minute si intr-un final salvator turnam motorina din sticla de 2 litri; mai in rezervor, mai pe maini, cum puteam si noi. Daca aprindeai un foc cerd ca explodam

gata, acum avem motorina !!!

Per total a fost un weekend deosebit si abia astept concursul de anul viitor,
Pana atunci.. carari cu soare !
Bogdan,

Share this:

Ce: Marathon 7500, proba Hobby
Unde: Muntii Bucegi, base camp: Pestera
Cine: Eu si Cristina

Coboram in gara din Busteni undeva in jurul orei 1 si o luam tip-til tip-til spre telecabina.  Obeictivul nostru pe ziua de astazi este Pestera unde este base camp pentru concursul Marathon7500 la care vrem sa participam in acest weekend. Urcam, asadar, pana la Babele cu telecabina si apoi pe marcaj spre tabara de baza. Cum startul la categoria Elite s-a dat de dimineata, la ora 6, iar traseul cuprinde portiunea Jepii Mici – Babele – Pestera suntem placut surprinsi sa observam din telecabina concurenti pe Jepi sau mai tarziu trecand in fuga pe langa noi pe coborare la Pestera.

Odata ajunsi puntem cortul, completam integrame, dormim,  pe la 6 si ceva mergem sa ne ridicam numerele de concurs iar pe la 8 asistam la sedinta tehnica.

J3t Power Team – Blonzii

Cum a doua zi trebuia sa ne trezim la 5 dimineata, ne-am bagat destul de repede in sacii de dormit si am incercat sa adormim insa nu prea s-a potrivit socoteala din afara cortului cu cea dinauntrul sau. Poate de la emotii, poate de la faptul ce alti oameni vorbeau destul de tare in cortul lor si-si propuneau timp de genul “1h de la pestera la Omu” sau poate pentru ca in miezul noptii au terminat 4 echipe de la categoria elite au facut ca noaptea sa fie impartita in mai multe reprize de somn.

6:00 dimineata

Incepem concursul putin ezitant. Se da startul dar noi inca lungeam betele de trekking. Toata lumea incepe sa alerge asa ca incet intram si noi in joc si ne dezmortim putin. Planul este acela de a merge cat putem de repede pana la Omu urmand ca pe Valea Cerbului sa ne odihnim si sa abordam urcarea pe Bucsoiu cat de bine putem.
O rog pe Cristina sa stea in spatele meu, sa se impinga in bete si sa stea cu ochii tintiti pe gambele mele; strategia nu da roade intrucat Crisu ramane in urma si pare ca sufla destul de greu; nu e bai, nu ne grabim nicaieri, am venit sa ne simtim bine asa ca asta vom face. Intre Pestera si Omu, traseul turistic banda albastra dureaza cam 3 ore pe indicator fiind vorba de o ascensiune de 900 m pe valea Obarsiei. Drumul urca destul de lin la inceput urmand ca in zona cascadei panta sa devina ceva mai sustinuta. Desi inca e umbra si racoare simt o nevoie acuta sa beau apa, apa, apa asa ca ma opresc sa beau si o las pe Crisu in fata, pentru ceea ce avea sa devina surpriza placuta a zilei. Desi in momentul in care am terminat pauza de hidratare fata nu avea decat 50 m avans, de la cascada si pana la Cabana Omu m-am luptat sa reduc diferenta. Ceea ce pentru mine devenise o lupta crancena, pentru Cris era doar incalzira pentru ceea ce avea sa urmeze.

CK 1 – Cabana Vf Omu

Ajungem in post la 1h41′ de la start; bem ceva apa, ne salutam cu Vali Zanfir pe care l-am cunoscut la Herculane si incurajati de acesta pornim intr-o fugutza pe valea Cerbului. Poteca este slab marcata si coboara in serpentine destul de stranse. Cris e in fata si dicteaza ritmul; pentru alergat alergam prea incet, pentru mers mergem extrem de repede. Incercam sa taiem serpentinele cat putem si sa nu ne abatem prea tare de la traseu. Unele locuri sunt destul de accidentate si erorile incep sa apara…. un pas gresit ce face glezna sa tzipe, un salt ce trimite intepaturi la genunchi si intr-un final inevitabilul se intampla, alunec pe o stanca ma lovesc la tibie si strang din dinti de durere. Nu mai pot pune piciorul in pamant; tibia se umfla instant, nu mai simt nimic de la genunchi in jos. Incep sa curga pe langa noi toate echipele pe care le depasisem de la Omu pana acum; incepe sa-mi curga si ceva sange; ne intreaba toata lumea daca ne poate ajuta cu ceva insa din pacate n-au cu ce. Pierdem cateva minute aici insa cu tot cu umflatura din zona tibiei continuam coborarea intr-un ritm alert. ii luam la rand , din nou, pe toti cei de mai devreme si inevitabilul se produce pentru a doua oara; cristina sare dintr-o stanca in alta si aproape ca-si luxeaza glezna, striga de durere si se aseaza pe pamant. Filmul se deruleaza aproape la fel, suntem din nou intrecuti si intrebati daca putem fi ajutati cu ceva, din pacate nu aveau cu ce. Urmeaza alte cateva minute de pauza si plecam intr-o noua cursa de depasire a celor din fata noastra (pentru a 3-a oara, aceiasi concurenti). Pana la intrarea in padure ajungem iar in fata grupului si mergem cot la cot cu echipa 005. In poiana Costilei 2 baieti cautau celebra scurtatura care da direct la gura diham; noi continuam insa pe marcaj pana la drumul asfaltat unde facem stanga. Pe bucata asta de 500 de m Cristina a inceput sa alerge, usor usor s-a distantat de mine incat imi era frica sa nu ne descalifice la checkpoint. Din ritmul de mers nu m-am putut trezi asa ca ma simt nevoit sa strig dupa Cristina sa ma astepte. Validam trecerea in ck2 la 2h dupa ce plecasem de la Omu.

CK 2 – Gura Diham

Cum suntem destul de multumiti de timpii scosi pana acum ne asezam la o masa si incepem sa mancam cate ceva, sa luam geluri sa ne bandajam picioarele sa consultam lista cu timpii estimati de acasa. Totul dureaza cam 25 minute si plecam ultimii din post. Intre timp suntem depasiti de 5-6-7 echipe. Noi suntem oricum fericiti intrucat pana la ora 17.00 cand este timp eliminatoriu la vf Omu mai avem 6h30 in timp ce traseul turistic este estimat la 5h deci timp brechet pentru a nu fi descalificati si pentru a termina cursa pe lumina, asa cum ne doream de acasa.
Incepem sa urcam panta prostului, nu foarte optimisti, insa incet incet ajungem si depasim toate echipele ce plecasera dinaintea noastra din post iar dupa 50′ ajungem la poiana izvoarelor alte 2 echipe pe care nu le vazusem pana acum; ne salutam si plecam mai departe, concursul abia aici incepe.

Ck 3 – Prepeleag

Urmeaza o portiune orecum domoala pana la Prepeleag unde este al 3-lea Ck si apoi incepe calvarul de pe Bucsoiu, nu inainte de a face iar o pauza de 15-20 minute. Eu sunt terminat, simt ca am nevoie de multa multa apa. Soarele ma ucide si suntem abia la inceputul cosmarului.
Cum Cristina este mai vioaie, toata urcarea sta in fata si ma asteapta, e asa dragutza cum se uita la mine, te pup fata ! Urcam destul de incet prin jungla de aici si incepem sa fim ajunsi de cateva echipe 005, 029, o echipa de fete. culmea e ca din toate aceste echipe baietii erau cei ce mergeau cel mai greu, fetele fiind undeva sus asteptandu-ne pe fiecare in parte; asa cum se duce un parinte sa-si ia copilul de la gradinita. Noi, baietii, chiar vorbim pe tema asta…. este incrdibil cum fetele sunt mult in fata si ne asteapta. Odata iesit din boscheti drumul este cam pe unde vrei tu. Nu exista o poteca conturata si marcata corespunzator, se poate si pe aici, si pe colo si pe dincolo, panta e la fel de mare pe oriunde ai lua-o.
Pana pe Bucsoiu n-are sens sa va povestesc prea multe; totul s-ar repeta intr-o continua nevoie de apa, apa si iar apa. Cei 2.75l cu care plecasem de la Diham nu erau de ajuns pentru 2 persoane in acele conditii de efort si caldura (ajunsi la Omu am baut 4 pahare de energizant si 5 de apa).

CK 4 – Vf Omu – si povestea continua

la 9h15′ de la start suntem a doua oara pe Omu si mai avem de parcurs aproximativ 15-17km insa mare parte la vale asa ca suntem relaxati. Ii promit Cristinei o pauza de 30 minute insa faptul ca celelalte echipe cu care am mers pana acum nu zabovesc deloc ma fac si pe mine sa o grabesc pe Cris, se supara pe mine insa n-are ce face si merge. Drumul nostru continua pe curba de nivel spre refugiul Batrana, o poteca generoasa, intr-o coborare usoara. Incerc sa grabesc ritmu insa pentru Cristina durerile talpilor si oboseala acumulata pana aici (avand in vedere ca nu a mai facut niciodata o tura atat de lunga) isi spun cuvantul si nu putem merge mai repede decat un ritm de plimbare pe platou. Ii pierdem constant pe cei din fata noastra iar cei din spate se apropie si ne depasesc rand pe rand. Ne oprim chiar pentru a bandaja cumva picioarele Cristinei dar operatiunea nu da roade asa ca suntem nevoiti sa mergem in acelasi ritm; trebuie sa terminam concursul asta intregi.
De la refugiul Batrana drumul coboara destul de abrupt spre Poiana Gutanu. Marcajul este ireal de bine facut dar si poteca ireala pentru genunchii si asa obositi ai Cristinei. Coboram mai incet decat am urcat pe Bucsoiu in speranta ca nu se va mai intampla totusi nimic grav; negativ ! Aproape de intrarea in padure, genunchii Cristinei cedeaza, amandoi ! Ne asezam ! In spate se vede un grup destul de numeros ce ne ajunge curnd; ii recunoastem printre ei pe fratii Mihu, pe care-i stim din vedere de pe la alte concursuri, echipa F.O.C.A, Haricleea de la Amazoanele (ramasa singurica intrucat coechipiera abandonasera) si inca un baiat (echipa 140? nu stiu sigur) tot asa, ramas singur. Suntem ajutati cu inca o fasa elastica pentru genunchi si dupa ce baietii se asigura ca avem tot ce ne trebuie si ne explica traseul pe mai departe ne ureaza succes si se departeaza in padure. Ramasi singuri, din nou, bandajam genunchii si incercam timid sa coboram; situatia s-a schimbat, Cris spune ca parca are genunchi noi asa ca pana in Gutanu coborarea nu mai pare un asa calvar. Incepem sa ne miscam binisor iar la penultimul Checkpoint ajungem grupul ce ne-a ajutat mai devreme asa ca marim formatia si mergem impreuna pana la finish.

CK 5 – Poiana Gutanu

Dumul nostru urca usor pe banda rosie spre Saua Strunga, diferenta de nivel 300m. Desi pare destul de aprope facem aproape 1 ora pana in urmatorul post; apucam si cateva poze si cateva povestiri; suntem aproape

CK 6 – Saua Strunga

Cei de aici inca asteapta concurenti la elita + macar 10-20 echipe la hobby. Fratii Mihu le spun ca nu prea mai are cine sa vina intrucat ei au luat la rand toate echipele de la Omu incoace si ca probabil sunt unii ce au abandonat dar inca nu au anuntat. Oricum, punem “stampila” si plecam mai departe in coborare usoara spre Padina.
Mai facem cam 1 ora, in mers, si aproape de finish ajungem din urma echipa 029 (una din cele cu care urcasem pe Bucsoiu si cei care ne-au adus a doua zi cu masina pana in Sinaia la gara, va multumim !)
Linia de finish o trecem impreuna, ridicam mainile in aer, victorie !!!!!

finish line

Concursul nostru s-a terminat dupa 14h36′ de la start. Mult mai bine decat preconizasem acasa insa mai slab decat am fi putut la fata locului. Per total suntem multumiti de noi si de aceasta experienta. La anul vom reveni cu siguranta, ori pentru a fi mai competitivi la tura scurta, ori pentru a ne lupta cu tura lunga.
Marathon 7500 este cu adevarat o exprienta ce merita incercata… de mai multe ori in viata.

Profilul traseului (fara ultimii 3-4 km)

Vrem sa multumim fratilor Mihu si echipei F.O.C.A pentru ajutorul dat Cristinei, vrem sa multumim echipei 029 pentru drumul la Sinaia si organizatorilor pentru ca au facut acest concurs posibil. Ne vedem la anul !

obositi dar fericiti

Bogdan,